Iarna nucleara. Un exercitiu (inca) de imaginatie

IARNA NUCLEARA - UN EXERCITIU (INCA) DE IMAGINATIE

Numerosi ganditori si analisti au luat in calcul posibilitatea ca sfarsitul lumii sa nu imbrace forma unor calamitati naturale, declansate de vointa pacificatoare a Zeilor sau de alinierea astrelor, cat sa fie mai ales rezultatul malefic al tendintei umane de autodistrugere. Candva ratacitori prin salbaticia primordiala, am escaladat in timp scara progresului tehnologic, am preluat haturile civilizatiei si ne-am autoproclamat Stapani ai planetei. Dar cata vreme vom fi in stare sa conducem lumea fara sa ne autodistrugem? Este binecunoscut faptul ca atunci cand ii pui unei maimute un bat in mana, inevitabil aceasta il va folosi, in cele din urma, ca pe o arma impotriva altei maimute. Am reusit oare sa devenim ceva mai mult decat niste simple primate si sa folosim batul in beneficiul comun, ca pe o unealta? Sau ne dam singuri cu el in crestetul capului?

De la bomba atomica la iarna nucleara

Subordonati genetic, chiar si astazi, trecutului nostru salbatic, am lasat in urma sinuosului traseu prin istorie o bine impregnata dara de sange. Am distrus civilizatii, am semanat razboiul in cele mai pasnice tinuturi si am mutilat fata psi ecosistemul planetei noastre, pe masura ce puterea de distrugere a armelor noastre a devenit tot mai mare. In data de 16 iulie 1945, sub “bagheta” directorului Proiectului Manhattan, J. Robert Oppenheimer, a fost realizata prima testare incununata de succes a celei mai distrugatoare arme de pana atunci, bomba atomica. Principiile de constructie si capacitatea de distrugere a bombelor nucleare sunt neschimbate de 50 de ani. In conditiile in care incheierea Razboiului Rece, din perspectiva real politica, nu a insemnat decat transformarea sistemului mondial de securitate dintr-unul bipolar, relativ stabil si bine conturat, in unul multipolar, haotic si imprevizibil, ne putem intreba daca nu cumva suntem predestinati unui final pe care deja ni l-am scris.

Focoasa nucleara moderna

Pe 6 august 1945, in primul oras-tinta ales de americani, Hiroshima, vremea era foarte frumoasa. La ora locala 8.15 a.m., din bombardierul Enola Gay s-a lansat Little Boy. Bomba a explodat la 580 de metri deasupra orasului. Sergentul George Caron, cel care a declansat mecanismul de lansare, declara: „Ciuperca norului mi-a oferit o priveliste spectaculoasa: o masa de bule gri-purpurii, in miezul careia totul ardea.“ Doua treimi din oras au fost distruse. Pe o raza de 10 kilometri, aproximativ 90.000 de cladiri au colapsat instantaneu. Scopul atacului asupra Hiroshimei a fost nu distrugerea vreunei baze militare, ci a intregului oras. Tintele nu erau militari, ci civili. Comitetul care a stabilit tintele a hotarat in cunostinta de cauza ca bomba sa fie detonata asupra Hiroshi­mei, un oras neimplicat in razboi. Conform declaratiilor oficialilor americani, efectul bombei trebuia sa fie „spectaculos“, sa devina subiectul de prima pagina a presei internationale. Inaintea atacului, Hiroshima avea o populatie de 350.000 de locuitori. Circa 70.000 au murit in primele cinci minute dupa explozie. Alti 170.000 si-au pierdut viata in urmatorii cinci ani. In mod normal, dupa primul atac, Statele Unite ar fi trebuit sa acorde Japoniei un ragaz pentru a capitula. Totusi, americanii nu au luat in calcul aceasta solutie. Ei au asteptat doar sa se produca suficient plutoniu-239 pentru a lansa al doilea atac. Acesta a avut loc pe 9 august 1945, cand, la ora 11.02 a.m., Fat Man a fost detonat la 500 de metri deasupra orasului Nagasaki. Fat Man fusese destinat localitatii Koruka, insa aceasta a fost crutata datorita cetii dese ce se lasase in dimineata atacului. Aproximativ 40% din Nagasaki a fost distrus. Desi Fat Man era o bomba mult mai puternica decat Little Boy, terenul accidentat pe care era amplasat orasul a facut ca, din cei 270.000 de locuitori, „numai“ 25.000 sa moara in ziua exploziei. Din cauza radiatiilor insa, pana la sfarsitul anului, au mai murit 50.000 de persoane.

Fotografie de arhiva, realizata la cateva secunde dupa explozia nucleara de la Hiroshima

La 63 de ani distanta de aceste orori, umanitatea tremura inca de teama, gandindu-se la efectele devastatoare ale armamentului atomic. Pe masura ce arsenalul nuclear global si-a marit proportiile, la fel s-a intamplat si cu spaima oamenilor care se gandesc la magnitudinea unui posibil razboi purtat cu astfel de resorturi. Cum oamenii de stiinta au inceput sa reflecteze la posibilele ramificatii ale unui asemenea conflict, un nou termen a intrat in cultura populara: “iarna nucleara”.

Rezultatul final este intunericul

Cand tinta asupra careia e detonata o bomba nucleara este o zona populata, deflagratia produce pagube devastatoare. Gradul distrugerilor variaza in functie de distanta dintre sol si centrul exploziei, denumit hipocentru sau punct zero. Cu cat distanta e mai mica, cu atat efectul este mai mare. Distrugerile si victimele sunt provocate de patru factori:

• valul intens de caldura care se naste datorita exploziei;

• presiunea cauzata de undele de soc produse de suflul exploziei;

• radiatiile emise de bomba;

• efectul de fallout: norii radioactivi care raman in urma exploziei, formati din particule radioactive si din ramasitele bombei, care, in cele din urma, cad pe sol. In punctul zero, totul se evaporeaza instantaneu, din cauza temperaturilor extrem de ridicate (peste 300 de milioane de grade Celsius). Pe o raza de 10-15 kilometri, caldura emanata de explozie provoaca combustii instantanee sau arsuri mortale, iar presiunea deflagratiei spulbera toate cladirile. In imediata vecinatate a suflului, victimele mor din cauza caldurii, a expunerii acute la radiatii inalte si a incendiilor devastatoare.

Pe termen lung, efectul de fallout face ca dezastrul sa se raspandeasca intr-un spatiu vast: particulele radioactive sunt purtate de vant si/sau penetreaza resursele de apa. Oameni aflati la mii de kilometri de explozie sunt astfel expusi radiatiilor ucigase. In anii ‘80, mai multi fizicieni lansau ipoteza ca datorita Razboiului Rece, adica datorita inarmarii globale in lipsa unui protocol care sa controleze proliferarea armelor nucleare, exista, teoretic, posibilitatea ca mai multe asemenea bombe sa explodeze in acelasi timp, in diferite parti ale lumii. Acest dezastru ar provoca Iarna Nucleara.

Dintr-o data, cerul este luminat cu stralucirea a 1.000 de sori. Milioane de vieti se mistuie subit si se transforma in cenusa. Intr-un final, pe masura ce furtunile nucleare incandescente inabusa orase si paduri, torentele de fum se ridica in atmosfera pentru a incapsula planeta in nori negri si grosi de cenusa si radiatii. Scenariul care sta la baza acestei ipoteze este ca explozia concomitenta a 500 de bombe nucleare precum cele de la Hiroshima si Nagasaki ar duce la anihilarea procesul de fotosinteza, astfel incat ultimele consecinte ale Iernii Nucleare ar fi disparitia tuturor surselor de hrana, a intregii vegetatii si a tuturor animalelor de pe Pamant, ceea ce ar duce, implicit, la disparitia rasei umane. Rezultatul final este un intuneric general, temperaturi glaciale si, posibil, extinctia intregii vieti de pe Pamant. Acesta este, in termeni mari, tabloul care infatiseaza rezultatul final al unui razboi atomic de proportii.

Iarna nucleara reprezinta un dezastru colateral abatut asupra mediului. Daca un atac nuclear ar putea viza infrastructura militara a unei natiuni sau centrele de control ale acesteia, repercusiunile asaltului ar fi de necontrolat si s-ar abate fara discernamant asupra intregii atmosfere si suflari planetare. Despre atmosfera, oamenii de stiinta cred ca a evoluat la starea in care se gaseste astazi odata cu organismele unicelulare, permitand in acelasi timp soarelui sa ne incalzeasca planeta. Radiatia solara trece prin atmosfera si incalzeste suprafata Pamantului, care emite apoi radiatie terestra, ce incalzeste aerul. Daca o cantitate suficient de mare de cenusa provenita de la orase, paduri si campii incendiate se ridica in cer, aceasta poate actiona precum o umbrela, ridicand un scut al mortii intre Soare si Pamant. Or, daca radiatia solara care ajunge pe solul Terrei isi pierde din concentratie, atunci la fel se intampla si cu cea emisa dinspre Pamant in spatiu si astfel, temperatura atmosferei scade, provocand eco-dezastre si calamitati globale.

S-a intamplat chiar in istoria recenta

Exemple ale unui astfel de scenariu, la scara redusa, s-au intamplat chiar in istoria recenta. De exemplu, eruptia din 1883 a vulcanului indonezian Krakatoa a proiectat suficienta cenusa vulcanica in atmosfera incat sa scada temperatura globala cu 1,2 grade Celsius, timp de un an. Cateva zeci de ani mai devreme, in 1815, eruptia unui alt vulcan indonezian, Muntele Tambora, a impiedicat intr-atat patrunderea luminii solare in jurul globului, incat a cauzat ceea ce a ajuns sa fie numit “anul fara vara”. Scenariul Iernii Nucleare a capatat valentele unei terifiante frici colective in momentul eruptiei vulcanilor Sfanta Elena, din SUA, si Pinatubo, din Filipine. Cele doua cataclisme au demonstrat – prin uriasii nori si praful care au traversat sute de mii de kilometri, intunecand cerul si distrugand flora si fauna de pe suprafete intregi – ca, in cazul unui razboi atomic, scenariul Iernii Nucleare are toate sansele sa devina realitate. In 1816, locuitorii SUA au experimentat in timpul verii zapezi si temperaturi cu 3 pana la 6 grade sub media normala. Aceasta scadere a temperaturilor a devastat culturile agricole si a cauzat sute de mii de decese. Unii arheologi teoretizeaza ca un si mai mare cataclism a avut loc in urma cu 65 milioane de ani, atunci cand un asteroid a intrat in coliziune cu Terra. Denumit evenimentul de extinctie K-T, unii experti considera ca aceasta coliziune s-ar putea sa fi generat atata cenusa si resturi in atmosfera incat sa provoace o iarna teribila, asa cum ar fi una nucleara, doar ca printr-o metoda diferita de generare a impuritatilor atmosferice. Unii palenontologi suspecteaza ca tocmai o astfel de iarna a condus la disparitia dinozaurilor.

Eruptia din 1999 a vulcanului Krakatoa (813 m) - eruptiile vulcanice reprezinta un "mic" experiment natural in creuzet care ne da o idee asupra impactului devastator pe care l-ar putea avea Iarna Nucleara

Dezastrele naturale nu reprezinta insa singurul factor care influenteaza schimbarile de temperatura. In timpul razboiului declansat in 1991 in Golful Persic, 736 de rezervoare de petrol au fost incendiate in ciocnirile dintre armata SUA si irakieni. Focurile au ars timp de noua luni, perioada in care temperaturile medii locale au scazut cu 10,2 grade Celsius. Oricat de dramatice ar parea aceste exemple, teoriile referitoare la iarna nucleara cladeau in anii ‘80 imagini mult mai sumbre in cazul izbucnirii unui razboi nuclear intre superputerile militare ale SUA si URSS-ului de atunci. Teoreticienii preziceau in acea vreme scaderi ale temperaturilor cu pana la 40 grade Celsius. O astfel de iarna ar fi completat distrugerea provocata de razboiul atomic, trimitand supravietuitorii spre o lume de cosmar, a inghetului si a foametei.

Imagini de cosmar - in urma retragerii trupelor irakiene, 6 milioane de barile de petrol au ars zilnic, vreme de 9 luni, in Kuwait, in 1991 - intunecand cerul

Diversitate nucleara

In cartea “Un destin pe care nimeni nu l-ar fi banuit”, publicata in 1990 de Carl Sagan si Richard Turco, cei doi teoreticieni ai iernii nucleare propun sase tipuri ale unei astfel de manifestari apocaliptice, menite sa stimuleze intelegerea posibilelor consecinte atmosferice ale razboaielor moderne.

1. Iarna nucleara minima: in timpul unui razboi nuclear, in cazul cel mai fericit, un atac de mici proportii ar provoca un strat minim de nori de cenusa deasupra Pamantului si, implicit, un impact redus sau poate chiar inexistent asupra mediului global. Chiar daca daunele asupra zonelor vizate s-ar dovedi destul de substantiale, restul omenirii nu ar suferi totusi consecinte atmosferice apocaliptice.

2. Iarna nucleara marginala: Segan si Turco prezic un scenariu sumbru chiar si pentru un astfel de efect al razboiului nuclear. Ei calculeaza ca numai cateva detonari nucleare asupra centrelor urbane in timpul unui razboi atomic ar putea diminua cu cel putin cateva grade temperaturile din emisfera nordica. Productia agricola ar avea de suferit, degenerand in foamete, in special daca evenimentul va fi acompaniat de seceta. In tinp ce o mare cantitate de cenusa s-ar intoarce pe Pamant in ploi innegrite, o considerabila parte din resturi ar ramane in atmosfera superioara. Cei doi autori ai cartii sunt de parere ca pierderile umane rezultate in urma unei astfel de ierni nucleare le-ar egala pe cele din timpul razboiului nuclear. Totul sub ecuator ar ramane in mare parte neafectat, data fiind separarea emisferica a curentilor de aer si faptul ca cele mai multe tinte nucleare se afla in emisfera nordica.

3. Iarna nucleara nominala: Sagan si Turco catalogheaza aceasta clasa de iarna drept rezultat final al unui razboi nuclear soldat cu detonarea a 6.000 pana la 12.000 de focoase nucleare. Supravietuitorii ar avea de infruntat ceruri intunecate, seceta larg raspandita, radioactivitate si scaderi ale temperaturii globale de pana la zece grade Celsius. Lumina soarelui din amiaza ar fi doar la o treime din ceea ce era inainte de razboi. In cateva luni de zile, norii s-ar disipa, iar soarele ar parea ca arde mai puternic decat oricand. Deoarce exploziile nucleare ar distruge o mare parte din stratul de ozon, mari cantitati de radiatie solara ar ajunge pe suprafata Pamantului. Emisfera sudica n-ar suferi nici in aceasta situatie schimbari climatice majore.

4. Iarna nucleara substantiala: Acest scenariu, precedat de un razboi nuclear la scara mare, implica urmari catastrofale pentru emisfera nordica: temperaturi glaciale, radioactivitate generala, poluare, distrugerea stratului de ozon si precipitatii permanente. Toate acestea timp de mai multi ani. Plantele verzi abia daca ar primi suficiente raze de soare pentru fotosinteza. Culturile agricole s-ar compromite, miliarde de oameni ar muri, specii intregi ar disparea pentru totdeauna si, desi umanitatea probabil ar supravietui, civilizatia, asa cum o stim, s-ar putea sa nu aiba sanse de refacere. Daunele provocate in emisfera sudica ar depinde de numarul de detonari de sub ecuator.

5.Iarna nucleara severa: In aceasta versiune, mai putin de 1% din lumina soarelui ar mai atinge suprafata Pamantului timp de mai multe luni de zile, provocand o scadere drastica a temperaturilor globale si incapacitatea plantelor de a mai realiza fotosinteza. Impreuna cu foametea si poluarea generalizate, autorii prezic o scadere agricola comparabila cu cea din Epocile Intunecate o mortalitate severa.

6. Iarna nucleara extrema: Este vorba despre cel mai nefast caz posibil, bazat pe temerile din timpul Razboiului Rece, atunci cand omenirea se astepta la declansarea unui razboi nuclear devastator. In aceasta situatie, aproape toate armele nucleare din intreaga lume ar fi consumate. Rezultatul ar fi intunericul complet si sucombarea majoritatii formelor de viata terestra sub presiunea rece si neagra a mormantului atmosferic astfel creat.

Sceptici vs alarmisti

In ciuda scenariilor prezentate, iarna nucleara este, mai degraba, doar o teorie foarte controversata. In multe sensuri, dezbaterea fenomenului este asemanatoare cu discutarea incalzirii globale. In ambele cazuri, este usor de clasificat una dintre parti ca alarmista, iar cealalta ca superficiala. Este, de asemenea, usor sa atribui motive politice fiecarei tabere. Atmosfera este un sistem extrem de complicat. Atunci cand ai un complex de 5.5 milioane de miliarde de tone de gaze si nenumarate elemente locale, globale, terestre si extraterestre care il pun in miscare, este greu sa intelegi principiul de functionare al intregului angrenaj. Chiar si supercomputerele avansate isi pierd din eficienta atunci cand incearca sa faca prognoze meteorologice pentru mai multe zile. Utilizarea acestor modele a dat nastere notiunilor de “teorie a haosului” si “efect al fluturelui”. Cea mai mica schimbare poate avea consecinte enorme conform acestor principii si exista un pic de neprevazut in absolut orice. In perioada anilor ’70, Academia Nationala de Stiinte din SUA si Biroul American de Valorificare Tehnologica au stabilit posibilele efecte ecologice ale razboiului nuclear, iar in 1982, Academia Suedeza de Stiinte a publicat “Atmosfera de dupa un Razboi Nuclear: Apusul de la pranz”. Acest raport prevedea ca fumul eliberat de orasele si padurile incendiate ar putea diminua lumina soarelui, cu urmari periculoase. Se considera ca acest raport, impreuna cu publicatia din 1983 a lui Richard Turco si Carl Sagan, ar fi jucat un rol destul de important in calmarea conflictului dintre SUA si URSS din timpul Razboiului Rece.

In timp ce majoritatea oamenilor de stiinta cad de acord asupra faptului ca iarna nucleara ar avea unele efecte asupra atomosferei, nu toata lumea marseaza pe premiza severitatii. Aceste oscilatii si contre in opinii au dat nastere unui set de curiozitati, cum ar fi:

1. Cat material ar fi de fapt ars in urma unui schimb de bombe nucleare?
2. Cat din resturile rezultate ar ramane in atmosfera si cat ar cadea la loc pe suprafata Pamantului?
3. Cata lumina solara ar impiedica acesti nori sa patrunda in atmosfera?
4. In timpul carui sezon atacul ar avea cea mai mare eficienta? Daca s-ar petrece iarna, ar putea fi rezultatele mult mai putin severe?

Pe masura ce intelegerea atmosferei se imbunatateste in randul specialistilor, cercetatorii continua sa aplice datele obtinute pentru a prospecta manifestarea iernii atomice. Conform modelelor climatice moderne, cercetatorii teoretizeaza ca pana si un razboi nuclear regional ar duce la o iarna atomica de tip marginal pentru toata lumea. Potrivit studiilor facute in 2007, daca India si Pakistan ar lansa 50 de rachete nucleare una spre cealalta, intreaga planeta ar putea fi supusa la zece ani de nori de fum si la o scadere pe trei ani a temperaturii cu aproximativ 1.25 grade Celsius. Nu avem inca un secol intreg de cand am inventat armamentul nuclear, iar pana acum am reusit sa evitam un conflict nuclear regional de aceasta natura. Ne vom putea oare mentine aceasta tendinta? Sau oamenii nu vor pretui pacea pana nu vor testa pe viu aplicarea practica a unei ierni nucleare?

Pe termen lung, armele nucleare au o capacitate de distrugere incredibil de mare. Din aceasta cauza, dupa incheierea Razboiului Rece, majoritatea guvernelor lumii au incercat si incearca sa limiteze pe cat posibil raspandirea tehnologiei de fabricare a bombelor nucleare, a materialelor radioactive si a arsenalului nuclear. Insa, in ciuda eforturilor diplomatice, slabiciunea din ce in ce mai acuta a ONU si lipsa din sistemul mondial a unui alt actor potent care sa garanteze stabilitatea internationala (in conditiile in care SUA actioneaza, totusi, conjunctural, in functie de propriile interese) fac ca amenintarea nucleara sa ramana o grava problema de securitate a secolului XXI.

www.descopera.ro