Mediumul - un serial inspirat din fapte reale

Mediumul este un serial american, difuzat si in Romania, in care personajul principal este Allison Dubois ( Patricia Arquette ), o femeie obisnuita ( la prima vedere )cu o familie din care fac parte sotul ei Joe si cele 3 fete: Ariel,cea mai mare, Bridgette si mezina Marie; ceea ce ascunde Allison este un talent mai "special". Este constienta de faptul ca aceasta calitate a ei, de a visa anumite lucruri sau de a avea viziuni pe timp de zi cu evenimente ce urmeaza sa aiba loc, este un adevarat dar. Obtine o slujba la procuratura si pe parcursul a 5 sezoane rezolva cazuri care fara ajutorul ei ar fi fost probabil mult mai greu de solutionat. Lucrul care face ca acest serial sa fie diferit de altele de acelasi gen este faptul ca Allison, Joe si cele 3 fete exista si in realitate. Faptele sunt deasemenea cat se poate de reale, adevarata Allison Duboais fiind un medium cunoscut in toata lumea pentru numeroasele cazuri la care a contribuit. Singura diferenta intre serial si realitate este aceea ca in film viziunile lui Allison apar mai mult noaptea, in vis, pe cand la adevarata Allison predomina cele pe timp de zi.





Interviu cu Allison Dubois

- Te-ai temut vreodată de celebritatea pe care ţi-a adus-o serialul “Medium”?
Bineînţeles că da, dar trebuie să am încredere în scenarişti. Uneori, devine mai dificil cînd vine vorba despre familia mea.

- Ţi-ai făcut griji că unul dintre criminalii prinşi, a cărui poveste apare şi în serial, s-ar putea întoarce împotriva familiei tale?
Da, e un risc, dar atît celebrităţile cît şi cei care aplică legea îşi asumă aceleaşi riscuri ca şi mine. Am încredere.

- Care a fost cel mai ciudat sentiment pe care l-ai avut faţă de cineva?
Pedofilii sînt cei care îmi dau cele mai stranii sentimente, cei mai teribili fiori. Oricine simte lucrurile astea faţă de cineva ar trebui să se distanţeze de acea persoană.

- Ne poţi spune ce e dincolo de moarte, de victime şi crime nerezolvate? Unde se duc spiritele?
Am scris un capitol întreg despre victimele crimelor în cartea mea, “We Are Their Heaven” (“Noi sîntem Raiul lor”). Teoretic, există un iad, un iad personal. Cînd moare cineva care a fost rău în timpul vieţii, care a ucis fără să aibă nici o remuşcare, este plasat automat în altă parte, separat de cei care au fost buni şi iubiţi de cei din jur, chiar şi după moartea lor. E ca şi cum cei răi s-ar “topi” în propria lor energie negativă şi rămîn părăsiţi. N-are nici o legătură cu religia căreia îi aparţine individul respectiv, ci numai cu felul în care el şi-a tratat semenii în timpul vieţii.

- Crezi în Dumnezeu, te duci duminica la biserică?
Cred în Dumnezeu. Mama mea a fost luterană, iar tatăl meu – catolic iezuit. Duminica, prefer să îmi petrec timpul cu familia mea.

- Ai avut vreodată ocazia să vorbeşti cu un preot despre “darul” tău? Care a fost părerea lui?
Da, am vorbit cu un preot şi am detaliat experienţa în cartea mea. E vorba despre un preot catolic şi este medium, ca şi mine.

- Obişnuieşti să porţi amulete, talismane?
Nu, sînt conştientă de darul meu şi n-am nevoie de ele.

- Ai fost vreodată superstiţioasă?
Da, încă nu pot trece pe sub o scară fără să am emoţii.

- Te temi de moarte?
Nu mi-e frică de moartea în sine, dar îmi fac griji pentru cei dragi pe care i-aş lăsa în urmă şi cum i-ar afecta pe ei moartea mea.

- Te îngrijorează cumva şi faptul că lumina ta interioară începe să pălească din cauza lucrurilor oribile pe care le vezi?
Reuşesc să-mi reînnoiesc această lumină interioară cu ajutorul copiilor mei, indiferent cît de tenebroase ar fi viziunile mele. Copiii au abilitatea de a ne oferi mai multă energie decît ne poate lua din noi orice lucru oribil pe care îl vedem.

- Crezi că oricare dintre noi deţine puteri paranormale, dacă ne concentrăm îndeajuns, sau este vorba despre un dar de care au parte numai anumiţi oameni?
Cred că e mai curînd ceva genetic. Şi mai cred că cei mai tineri “simt” şi “văd” foarte clar pînă la vîrsta la care sînt distraşi de alte lucruri din viaţă, pe măsură ce îşi asumă tot felul de responsabilităţi. Există şi situaţii în care ei preferă să întrerupă orice astfel de “comunicare” din cauza celorlalţi, care nu cred în lucrurile astea.

- Nu ţi-ai dorit niciodată ca aceste viziuni să se oprească?
Nu, nici nu vreau să ştiu cum e viaţa fără asemenea abilităţi.

- Mai e ceva în viaţa ta care te poate lua prin surprindere?
Nu pot fi la curent chiar cu tot ce se întîmplă în toată lumea asta, aşa că întotdeauna vor fi şi evenimente care mă vor surprinde.

- Ce poţi spune despre o persoană, doar uitîndu-te la poza ei? Poţi vedea ceva legat şi de mine?
Dacă ai fi murit sau dacă ai fi fost victima unui omor, fotografia ta ar emana mult mai multă energie decît în mod normal. Nu-ţi doresc să ţi se întîmple asta, Doamne fereşte, am dat doar un exemplu. Pot simţi trauma din jurul morţii unei persoane doar văzîndu-i fotografia şi pot face astfel legătura cu criminalul.

- Putem schimba viitorul sau e scris dinainte ce trebuie să se întîmple?
Sînt valabile amîndouă situaţiile. Uneori, e vorba de liberul arbitru şi asta se întîmplă în cea mai mare parte din viaţa noastră. Cînd vine vorba despre o moarte tragică, pare mai curînd a fi predestinată. Cealaltă “lume” poate interveni în favoarea noastră, dacă accidentul care ne-ar putea provoca moartea este subit, altfel decît a fost scris. Dacă le este permis, cei de dincolo ne vor ajuta să rămînem în viaţă, aici.


Patricia Arquette, despre cum se simte pe platoul de filmare si nu numai.





Patricia Arquette născuse şi ea o fetiţă şi dorea ca, după concediul de maternitate, să se reîntoarcă la lucru pe platoul de filmare. Primise tot felul de propuneri, de scenarii mai mult sau mai puţin reuşite, dar nici unul suficient de convingător. Într-un final, a pus mîna pe scenariul pentru “Medium” şi, chiar dacă nu mai filmase niciodată la un serial, a acceptat rolul imediat. Regimul de muncă era însă cu totul altul: “Uneori, trebuie să memorezi pagini întregi chiar cu o noapte înainte, nu avem un scenariu complet dinainte, deci nu ştii niciodată ce va urma. Se filmează multe scene pe zi, nu ai la fel de mult timp pentru repetiţii, nu ai aceeaşi relaţie cu regizorul ca la un lung-metraj, nu se creează acea legătură de încredere şi asta face ca lucrul să fie mai dificil. Cîteodată, trebuie să fii propriul tău regizor”. Deşi ştia că există în realitate o Allison DuBois, Patricia era destul de sceptică, întrucît “nu sînt genul care să apeleze la un mediu pentru a decide asupra unui lucru, de obicei dai peste şarlatani şi ar fi bine ca lumea să se ferească ei”. Însă prejudecăţile ei au început să se clatine în momentul în care producătoarea i-a înlesnit întîlnirea faţă în faţă cu DuBois: “E o persoană foarte puternică. Îmi place că este familistă, dar că are totodată şi simţul datoriei, al dreptăţii. E incredibil! E vorba despre energii, despre talente înnăscute. Viziunile ei sînt asemeni unor holograme despre ce se va întîmpla sau ceea ce s-a întîmplat deja“. Şocul primelor zile de filmare a fost puternic resimţit: “Am avut coşmaruri în primele două luni. Mă uitam mereu dacă uşa e încuiată, dacă geamul era închis... Mă uitam la ştiri şi mă gîndeam la ce era mai rău. Aveam nevoie de o pauză aşa că, în timpul vacanţei petrecute în Franţa şi în Italia, am refuzat să mă mai uit la ştiri, iar acum încerc, pentru liniştea mea, să nu mă mai uit deloc”. Între timp, s-a obişnuit cu personajul şi se poate “dezbrăca” de rol mai repede. Îşi aminteşte însă că şi ea a avut parte de experienţe mai puţin obişnuite: “Era o persoană care îmi tot apărea în cale, dar nu ştiam cine era. Mama mea a murit de cancer la sîn, iar în ziua înmormîntării era foarte cald şi nu bătea deloc vîntul. În momentul în care sicriul a fost coborît, a început să bată din senin un vînt puternic. Atunci, acea persoană a venit şi mi-a spus: «Vîntul acela a fost mama ta, care a trecut pe lîngă tine şi ţi-a spus că acum poate respira fără să o mai doară»”.

Cît despre relaţia dintre Arquette şi DuBois, aflaţi că cele două se văd de cîteva ori pe an, iar DuBois i-a prevestit succesul serialului, dar şi premiul Emmy, pe care actriţa l-a obţinut în 2005.

Sursa